Site Loader

Prima chemare către spiritualitate am simțit-o când aveam 17 ani. Ștefana, colega mea de clasă, și prietena mea, m-a luat de mână și m-a dus la mînăstirea Pângărați de câteva ori. Mi-a cumpărat ceaslov de rugăciuni și mi l-a pus în mână. Cu ea am petrecut vreo câteva luni în rugăciune și explorare a culturii și religiei ortodoxe. Mi-era foarte dragă această ființă frumoasă și mistică deopotrivă. Prietenia cu ea a reprezentat pentru mine primul urcuș către ceea ce înseamnă spiritualitate.

A doua chemare a fost prin anul 3 de facultate când am ajuns la mânăstirea Bogdana, în județul Bacău. Acolo, o măicuță m-a rugat să rămân. I-am spus că trebuie să mă întorc înapoi la București să îmi termin studiile. Un an mai târziu, îmi găseam primul meu duhovnic iar următorii 3 ani îi petreceam urmând cu strictețe tainele bisericești și posturile. Aveam 25 de ani. Am găsit atâta liniște în practicile ortodoxe ! Atâta liniște pe la mânăstirile vizitate în tot acest timp, cu măicuțele, în timpul sutelor de slujbe la care am partcipat. Sufletul meu era bucuros și eu am înțeles atunci că toată lumea, cu toate strălucirile ei, mici și mari, sunt mult mai mici și mai puțin importante decât bogăția interioară și liniștea găsite în astfel de locuri. Mă atrăgea foarte mult viața mănăstirească și puțin mi-a lipsit să nu fac pasul final să intru soră la o mănăstire. Nu cred că am îndrăznit până la capăt să fac asta. Știu că aș fi fost o maică și poate chiar o stareță (da, am avut și propunerea asta!) bună. Aș fi învățat de toate. Însă, înăuntru, mă simțeam încă ca un copil și ceva mă chema înapoi în lume, promițându-mi că mai sunt câteva lecții pe care le am de învățat și desăvârșit.

Așa că, la 27 ani m-am măritat și la 30 de ani am născut prima mea fetiță. Frumoasă ca o zână, cu ochii mari, luminoși și întrebători. Mă cucerise pur și simplu (și reușește să mă cucerească în fiecare zi cu zâmbetul ei). Nu mai simțisem în viața mea atâta iubire. Am scris despre această iubire într-un manuscris pe care nu l-am publicat nici până în ziua de azi (are două volume). Poate că într-o zi îl voi publica și i-l voi dedica ei, Cristinei. Iubirea mea s-a maturizat odată cu venirea celui de-al doilea copil, un băiețel, de data aceasta, pe care l-am numit Andrei. Un băiețel plin de energie și de cuvinte frumoase, cu o minte strălucitoare, un băiețel perfect. Am fost măritată din anul 2014 pînă în anul 2020. În anii aceștia, am învățat că trebuie să fii mai întâi matur psihologic ca să poți avea TU o relație bună, armonioasă cu divinitatea. Dumnezeu este acolo de când ești tu bebe, dar Tu îi poți răspunde iubirii lui ? Dumnezeu este cu tine și când te îmbeți prima oară, adolescent fiind. Însă tu poți răspunde iubirii Lui ? Despre asta este vorba. Despre a avea maturitatea și înțelegerea să POȚI să răspunzi unei Iubiri care oricum este acolo ORICE AI FACE TU.

Am trăit multă vreme cu impresia că Dumnezeu vrea ceva de la mine… Că vrea ceva anume și eu mă simțeam apăsată de acest gând și de percepția neputinței mele de a-i oferi ceea ce El vrea. Credeam, iată, că e un masochist: că vrea ceva, nu îmi spune ce, și că trebuie să îmi dau eu singură seama și apoi să mă și chinuiesc să împlinesc. Ulterior, mi-am dat seama că toate aceste percepții sunt doar lentile ale fricii. Și, ca orice lentilă a fricii, este distorsionată, blurată, falsă. Era o percepție preluată din obiceiurile de relaționare din familie.

Mi-am dat seama că, orice aș fi făcut, fie la mănăstire, fie în căsătorie, cu copii sau fără, eu cu El vreau să fiu. Voiam doar să găsesc spiritualitatea adevărată. Și după niște ani de căutare preponderent în afară, am găsit-o în mine. Am găsit mânăstirea înăuntrul meu. Am găsit o lume întreagă ce voia a fi tămâiată cu liniștea locurilor pustii, clarificată de Cuvântul cel de viață dătător și securizată de Protecția unui atoatecunoscător.

Disperarea și anxietatea s-au mai vindecat, neliniștea aceea cauzată de angoasele existențiale s-a mai liniștit, iar multe umbre transgeneraționale au ieșit la lumină și s-au preschimbat treptat. Mi-am dat seama că nu trebuie să pleci nicăieri ca să găsești „adevărata spiritualitate”, și nici nu trebuie să ajungi la o anumită vârstă ca să o ai. Vârsta cea adevărată este vârsta sufletului, ai atâția ani cât ai de când ai devenit treaz de lumea dinăuntrul tău.

Astăzi, am văzut că nu pot fi mereu mama spirituală ideală pe care o accesez doar din când în când. Însă, de când există școala mamelor care trăiesc intenționat, simt că fac progrese mari. Încurajez toate mamele să acceseze copilul interior din ele, pentru că acolo, în relația dintre ele și acel copil, zace un mare potențial în a fi mama pe care ți-ai fi dorit tu mereu să o ai: blândă, înțeleaptă, conținătoare, empatică, fermă. Așa cum te vede copilul tău chiar și când nu ești așa, nu ?

Post Author: Ioana Pavel

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *