Site Loader

Nimeni și nimic pe lumea asta nu îți poate garanta iubirea veșnică. Nici măcar o religie, nici măcar un jurământ sfânt sau un set de principii. Eu cred că scopul căsătoriei este de a avea pe cineva lângă care să fii liber să te cunoști tu pe tine și lângă care să înveți să ajungi la iubire necondiționată. Când celălalt, însă, îți pune „în spinare” mai mult decât poți duce pe drumul spre iubire, atunci te oprești și spui: „am greșit, nu m-am cunoscut suficient de bine sau poate că eu m-am păcălit refuzând să văd ceea ce era vizibil și înainte de căsătorie.”Oricum trebuie să recunoști că ai văzut parțial sau superficial lucrurile.

Da, înainte de căsătorie nu descifram încă foarte bine personajele, vocile din mintea mea care mă locuiau. Încă mai credeam că sunt o salvatoare. Încă mă mai identificam cu rolul de victimă. M-am agățat de acest om și am așteptat, subtil, să mi se rezolve toate problemele: cea cu locuitul, cu sensul în viață, cu siguranța de sine șamd. Și, în mare parte, mi s-au rezolvat, așa e. O vreme. După care, am început să realizez că omul lângă care am crezut că vreau să fiu toată viața nu este deloc acel om. Este un altul. Și e ok, numai că el nu s-a autodezvăluit și nici eu nu I-am pus prea multe întrebări. L-am acceptat rațional. Am mizat pe apartenența lui la biserica ortodoxă și am crezut că este suficient. Da, așa am crezut atunci în naivitatea mea. Când au apărut copiii cu tot ce presupun, grijă, iubire mai multă, mi-am dat seama că nu am ce vreau lângă mine. Că, era atât de preocupat de lucrurile exterioare încât micile încurajări, pupicuri, apreciere reală dispăruseră. Sau poate nu fuseseră niciodată? Sau fuseseră în mult prea mică cantitate pentru mine? Sau pentru el nu erau deloc importante ?

Am realizat că, dacă aleg să fiu într-o relație, vreau să fiu sigură că iubirea reciprocă primează. Că limbajele folosite, viziunile asupra lumii coincid și că asta ne va ține strâns împreună. Însă discuțiile noastre s-au transformat în marea lor parte în contradicții. Și mai ales cele care țineau de creșterea copiilor. Am văzut lângă mine un om care nu putea să își facă timp pentru copiii lui mai mult de câteva minute pe zi. Care își scuza lipsa de afecțiune prin oboseala de la muncă. Care aștepta recunoștință sub forma relațiilor sexuale dese. Toate astea atârnau greu asupra mea. NU mai puteam face compromisuri. Eu abia terminam facultatea și aveam deja 2 copii mici. Mi se părea că soțul meu este un copil uneori. Nu un matur. Îmi repugna aproape infantilismul lui. Rigiditatea lui. Rigurozitatea lui. Am început să suport din ce în ce mai puțin lucrurile astea până când am cedat. Mi-amintesc energetic momentul. Când nu mi-a mai păsat. Când am renunțat emoțional la relație după zeci de discuții și câteva ședințe de terapie de cuplu. Da, a fost ca o fugă renunțarea mea. Așa a părut din exterior dar numai eu știu cât de tulburată și de confuză am fost în ultimele 6 luni de căsnicie. Numai eu știu că, energetic, a fost dovada cea mai clară că îmi iau viața în serios, că anii mei sunt importanți și contează mult unde și cu cine mi-i petrec. Nu mă mai odihneam deloc lângă el. Simțeam că nu mai am loc. Lângă el, nu mă mai simțeam „acasă”. Credea că comunică, însă era doar arțăgos, credea că educă, însă abuza, credea că făcea „voia Domnului” însă era mândru și critic în cea mai mare parte a timpului.

Când, în sfârșit, am înțeles cum este, și că ar fi prea mult de lucrat și prea puțin de iubit… am renunțat. Luna aceasta se împlinește un an de la divorț. Abia după 1 an de la divorț am și acceptat. Abia după 1 an de la divorț am reușit să accept că nu, nu ne vom mai împăca niciodată, nici de dragul familiei, nici de dragul jurămintelor, nici de dragul copiilor … Știu că au dreptul la una, orice copil are dreptul, însă chiar m-am străduit să fim împreună una, așa, în trei. Aș fi vrut să fim o echipă toți 4 însă diferențele dintre noi deveniseră mai dureros de dus decât razele puternice ale soarelui vara. Doar când le-am acceptat, am făcut pace cu el, cu faptul că familia este trunchiată. Fără resentimente, fără regrete. Acceptare totală. Și am înțeles că da, poate copiii vor crește cu acest handicap că nu au o familie ca alții dar nu le va lipsi iubirea. Pentru că a avea o familie întreagă, a face un jurământ sau a aparține unei religii nu garantează niciodată iubirea veșnică. A fi acolo când se lovește, a-i spune în joacă cât îl iubești, a-l pupa în fiecare noapte de noapte bună, a găti împreună – asta cred că îl face pe copil să se simtă iubit. Și „acasă” este acolo unde te simți iubit.

Post Author: Ioana Pavel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *