Site Loader

Mi-amintesc de o stare pe care o aveam de când eram mică. Eram cu colegi dragi, eram prin tabere, dar parcă niciodată nu ma puteam bucura complet. Ceva acolo in sinea mea nu era in regulă total… Nu-mi puteam da voie să mă relaxez în starea aia de bine ca într-o baie caldă. Era ca o sabie mereu deasupra capului. Mă simțeam ca o cenușăreasă care trebuie să fugă repede din starea aia de bal înapoi la cenușa ei. Pentru că se învățase mult cu cenușa și știa că aceea este adevărata ei casă. Și nu balul. Și nu starea de bine. Fericirea era doar o magie care NU ȚINEA DE EA. Ci ținea de ceva exterior … Ceva ce ea NU MERITA… Ci doar putea visa.

Nu eram bine când mă întorceam acasă. Mi se părea că oamenii sunt prea supărați. Și mă simțeam vinovată. Și voiam să fim mai bine. M-am simțit atât de respinsă, atât de inconfortabil în familia mea (poate de aici și puțina toleranță la frustrare) încât orice stare de bine mi se părea interzisă. Și atunci când o simțeam, când o trăiam, mi se părea anormală și, oricum, efemeră, mult prea efemeră să poată rămână pentru totdeauna.

Nu am conștientizat exact despre ce este vorba decât târziu. Am învățat că am nevoie să învăț să mă simt o prințesă în interior, chiar dacă am un mediu „sărac”, pentru a crea un alt mediu pe care mi-l doresc. Să învăț că sunt deja prințesă în interior, înainte de a veni prințul cu regatul lui. Prințul și regatul vin de la sine, natural, după ce înveți că ești deja o prințesă. Prințul și regatul sunt orice vrei: o stare de bine, o relație armonioasă, o carieră frumoasă, banii pe care ți-i dorești. Dar pentru asta trebuia să învăț că MERIT IUBIREA: să nu mai cred că ține de ceva exterior sau că iubirea îmi este ceva interzis.

M-am pus pe răbdat. Pe înfrânt oboseala. Pe căutarea în interior la propriile neajunsuri. Dar de unde să iau atâta putere ? De unde energie pentru schimbare ?

Este o povară mare să nu primești iubire în copilărie. Dacă nu primești dovezi de iubire evidente, care să te facă să te simți împuternicit, nu prea ai de unde să dai rezultatele dorite. Te poticnești și chiar renunți. Omul se schimbă și face pași înspre schimbare când se simte iubit, iertat nu când se simte vinovat și înfricoșat mereu. Vrea să știe că niște oameni sunt bine, că se află în pace cu ei. Și că Tatăl lui, că Dumnezeul lui NU e supărat pe el. Vrea să se simtă ÎMPĂCAT. Avem nevoie să știm că atunci când greșim ceva, orice, vom fi iertați, nu pedepsiți. Aceasta este ultima și cea mai mare nevoie a omului: să se simtă împăcat cu sine și cu oamenii. Niciun suflet nu poate să plece liniștit din lumea asta fără să se simtă împăcat, iertat, iubit.

Am găsit și răspunsul la starea mea din copilărie. Voiam doar să știu că atunci când voi ajunge târziu, tata care mă aștepta acasă este bine. Că nu mă va certa. Că, atunci când voi veni acasă poate că mă va întreba cu blândețe: „Unde ai fost, fiica mea dragă ?”

Toți suntem fii rispitori, într-un fel sau altul. Mai mult sau mai puțin. Și toți știm asta. Toți vrem și să fim iertați. Toți avem nevoie și de pocăință. Nu este un cuvânt „habotnic”- este un cuvânt care înseamnă schimbare- schimbarea minții, a gândirii, a mindsetului – cum este la modă astăzi. Se adună atât de multe în noi. De la noi, de la alții. Avem nevoie de timp cu noi. Avem nevoie să le „digerăm”. Să le discernem, să le putem înțelege. Și avem nevoie și de un ajutor. Eu îl iau pe Dumnezeu, în fața lui îmi desfășor tot procesul de cunoaștere. Și eu fac treaba mea și vreau să știu că este acolo cu Lumina Lui, cu marea Lui înțelepciune și putere să mă pot judeca așa cum trebuie după mila Lui și nu după părerile oamenilor sau a mea.

Avem nevoie să ne știm iertați și iubiți. Ca să putem ierta și iubi la rândul nostru pe alții.

Post Author: Ioana Pavel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *